01:25
Miercuri se împlinesc 122 de ani de când, în noaptea dintre 15 şi 16 iunie 1889, inima celui supranumit “Luceafărul poeziei româneşti”, Mihai Eminescu, înceta să mai bată. Se întâmpla în sanatoriul dr. Alexandru Şuţu. Nici până acum nu se ştie exact cum a murit Eminescu şi ce anume l-a răpus.
Pe la orele 3 ale nopţii de 15 spre 16 iunie 1889, pe un pat aflat în Casa de sănătate a dr. Şuţu, de fapt un fel de Spitalul 9 al zilelor mai recente, murea Mihai Eminescu. Avea 39 de ani şi jumătate şi mintea rătăcită.
Cum şi de ce a ajuns marele poet într-un loc ca acela e o întrebare care, în timp, a căpătat, tot mai conturat, două versiuni. Una oficială, consemnată de istoriile literaturii şi de biografiile clasice ale poetului, şi alta, incendiară, ce arată cu degetul spre o adevărată conspiraţie îndreptată împotriva lui Eminescu şi dirijată de nimeni altul decât cel care-l ajutase de multe ori în viaţă, profesorul, istoricul literar şi omul politic Titu Maiorescu.
Varianta recunoscută oficial îl arată pe autorul “Luceafărului” ca victimă a unui sifilis netratat la timp, care a condus, în fazele avansate, spre accese de furie şi de nebunie. Totul s-ar fi declanşat în 28 iunie 1883, când Maiorescu a primit, la 6 dimineaţa, un bilet disperat de la soţia marelui prozator Ioan Slavici, Ecaterina Szoke Magyarosy, în casa cărora locuia şi poetul, prin care era anunţat: “Domnu’ Eminescu a înnebunit. Vă rog faceţi ceva să mă scap de el, că e foarte rău”. După un carusel de alte evenimente aiuritoare, Eminescu a fost prins la baia publică Mitrasewski, unde, urlând şi făcând scandal, a fost pus în cămaşa de forţă şi dus în acelaşi loc unde avea să şi moară 6 ani mai târziu, sanatoriul dr. Şuţu, de pe strada Plantelor, din Capitală.
A fost tratat cu mercur
În cei şase ani, de la internare până la moartea sa, Eminescu a fost purtat prin tot felul de clinici din Austria şi din ţară, unde i s-a administrat inclusiv un dubios tratament cu mercur şi a cunoscut chinuri umilitoare, inclusiv bătăi cu funia şi duşuri cu apă rece, cum a fost cazul la Mănăstirea Neamţ. În februarie 1889, aflat deja în ultima fază a alienării mintale cauzate de sifilis, cum susţineau diagnosticele medicale, Eminescu a revenit la sanatoriul dr. Şuţu. Aici, în noaptea fatidică de 15 iunie, pe fondul agravării stării generale de sănătate, a suferit o criză cardiacă şi a murit.
Devenise prea incomod politic
Cei care nu cred în această versiune susţin că toată “boala” eminesciană a fost o uriaşă conspiraţie, condusă chiar de cel care-i fusese alături de multe ori, Titu Maiorescu. Motivul acestui complot? Vocea mult prea critică şi naţionalistă a lui Eminescu, în calitate de redactorşef ori de simplu redactor la gazeta Timpul, la adresa tuturor încercărilor statului român de a stabili “aranjamente” politice cu marile puteri, înţelegeri prin care se pierdea speranţa aducerii Transilvaniei la patria-mamă, dar era vizată şi soarta românilor în cadrul Imperiului Austro- Ungar de atunci.
Documente care au apărut după moartea poetului arată că el era spionat în permanenţă de oameni ai austro- ungarilor şi germanilor - fiind bănuiţi de astfel de fapte inclusiv Slavici şi soţia lui, de la care pornise toată tărăşenia - mai ales ca membru activ al societăţii conspirative “Carpaţii”, al cărei obiectiv era refacerea Daciei Mari.
În acest sens, tratamentul intensiv cu mercur la care a fost supus n-a făcut decât să ducă, în timp, la alterarea sănătăţii poetului, care ar fi fost perfect sănătos în clipa primei lui internări.
Alte ipoteze: o criză cardiacă sau o lovitură la cap
Nici felul în care Eminescu a murit nu este elucidat pe deplin. Există versiuni conform cărora poetul ar fi fost răpus de o criză cardiacă survenită pe fondul agravării afecţiunii de care suferea sau de o lovitură la cap cu o cărămidă, primită de la un alt pacient al sanatoriului, Petre Poenaru.
Episodul cu lovitură la cap a fost relatat abia în data de 28 iunie 1926, în ziarul Universul, de însuşi martorul acelei tragice întâmplări, Dumitru Cosmănescu, fost coafor al regelui, care venise să-l viziteze pe Eminescu în calitate de amic: “Venisem la Şuţu, cam pe la 3 după- amiaza. Pe la vreo 4, cum era cald în cameră, Eminescu zice, uitându- se lung la mine: «Ia ascultă, Dumitrache, hai prin grădină, să ne plimbăm şi să te învăţ să cânţi “Deşteaptă- te, române!”(…)» Cum mergeam amândoi, unul lângă altul, vine odată pe la spate un alt bolnav d’acolo, unu’ furios, care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova, şi îi dă lui Eminescu în cap cu o cărămidă. Eminescu, lovit după ureche, a căzut jos cu osul capului sfărâmat şi cu sângele şiruindu-i pe haine, spunându- mi: «Dumitrache, adu repede doctorul, că mă prăpădesc… Ăsta m-a omorât! » L-am luat în braţe şi l-am dus în odaia lui, unde l-am întins pe canapea. I-am potrivit capul pe pernă şi când am tras mâna, îmi era plină de sânge. Au venit doctorii, cu Şuţu în cap, şi ne-au spus să tăcem, să nu s-audă vorba afară, că nu e nimic… Apoi, bietul Eminescu a murit.”
'Mai lăsaţi-ne în pace cu Luceafărul!'
Dacă faci abstracţie de maşinile parcate pe trotuar şi de antenele TV, clădirea ce-a adăpostit sanatoriul dr. Şuţu, locul morţii lui Eminescu, pare încremenită în iunie 1889.
Acum, la adresa Plantelor nr. 9 locuiesc mai multe familii ce împart odăile fostului sanatoriu de boli mintale. O poartă acoperită de un material mat ne împiedică însă să vedem mai bine curtea prin care Eminescu se plimba şi unde, poate, a fost lovit mortal cu cărămida în cap, dacă dăm crezare relatării frizerului Dumitru Cosmănescu. Încercarea de a intra pentru a vedea mai bine locul unde geniul eminescian şi-a trăit ultimele clipe ale vieţii a fost stopată cu vehemenţă de două doamne cu păr nins, care, de bună seamă, ar dori, altfel, să fie salutate cu “Săru’ mâna” pe stradă, ca semn de respect pentru anii şi presupusa lor înţelepciune. De pe buzele celor două “bunicuţe”, nu s-a putut auzi decât o aiuritoare replică hârâită: “Lasă, domnule, că Eminescu nu mai stă de mult aici! Mai lăsaţi-ne în pace cu Luceafărul!”.
Sursa: Libertatea
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu